Asta îi în continuare la povestea din-ainte. Poate vrei s-o citești p-aia prima dată! Știu că sunt multe greșeli gramaticale. Sper să nu ofensez pe nimeni. Dacă chiar bat la ochi, un email scurt sau un comentariu mă vor ajuta să îmi readuc aminte măcar câteva reguli de bază.

***

‘De când n-am mai fost pe-acasa?’ zâce Vasile.

O întrebare atât de inocentă. Ne știm de multă vreme, eu și întrebarea asta. De vreo câteva luni încoace mă întâlnesc mereu cu ea. Abia acum îmi dau seama că de fapt întrebarea asta e pe eticheta multor sticle de vin băute în săptămânile de când am plecat.

Mama ta Vasile! Băi, au ardelenii aștia o intuiție de parcă s-or născut să răscolească. Cum să nu îți placă acasă printre oameni ca el. Poate că de-aia îs ei oameni calmi, ce dorm buștean în fiecare noapte. N-ai cum să fi altcumva! Cum poți avea griji de viitor când trăiești printre oracole. Combinația asta de oameni faini și făr-să-vrea-sau-să-știe clarvăzători îi face letali. Îs în același timp oglindă și puț de profeții auto-împlinite. Noroc că mamaie-mea o fost olteancă bătrană, un pic vrajitoare așe cum îs toate mamaiele ce-or patimit destule-n viață. Mi-aduc aminte miile de ‘Ptiu, ptiu să nu se deoache copilu!’ ce mi le zicea scuipându-mă. Mi-or trecut multe așa: căzături, ochii vineți, răceli, gripe, un vărsat de vânt, goluri în piept ultima oară când am vazut-o. Poate mi-o dat mai multe decât trebuia și unele m-or mai protejat și după.

De când n-am mai fost pe acasa? Păi prima dată când ‘am mai fost pe-acasă’ o fost acum 8 ani. Atunci o fost altfel. Bronzat, îndrăgostit și suplu, schimbat la față și la suflet. Plecasem alb, bătrân și obosit. Adică la timp.

Or urmat 3 luni de flirt continuu. Reîntors acasă, e un secret vechi de când lumea. Bărbații de când lumea or beneficiat de aura reîntoarcerii de undeva departe sau de undeva de îndelung. Mi-o plăcut să fiu din nou acasă. Mă simțeam bine. Deși în plină iarnă, încă îmi sfârâia soarele oceanului în ceafă. Nu cred că mi-am dat niciodată ceva jos de pe mine fără să fiu sigur că cineva vede măcar un petic de piele nerușinată sclipind a soare de lagună, mirosind încă a sare.

Dar asta îi altă poveste.

‘De prea mult, Vasile. De prea mult!’

‘Și di ce te-ai întors acuma?’

De ce? De-ai știi Vasile ce întrebări grele pui. Acuma? Cât de greu poa’ să fie un singur cuvânt într-o întrebare atât de simplă. Știu ce am lăsat în urmă. Știu ce am trăit. Ce greșeli am facut. Cât am încercat. Nu știu ce aș fi putut face diferit. Nu știu cum aș fi putut iubii mai mult. Știu că am fost pe-aproape de Dumnezeu de-atâta rugăciuni. Ce șigur nu știu, e de ce m-am întors acuma.

La început e ușor să iubești fără să-ți pese de nimic. E ușor să treci peste reguli, procese morale, bun simț, povețe prinse din greșelile ălor bătrâni, ani de experiențe de tot felul. Mi-o plăcut, ce-i drept. Cui nu i-ar plăcea să sâmtă că trăiește cu adevărat? Că nimic altceva nu mai contează? Puțini, poate nici unu, întâlnesc clipa asta cu sufletul împăcat. Unii poate au curajul să se împace mai repede.

La sfârșit e mai greu, când viața te prinde din urmă. Oricât am încercat să-mi protejez bula mea de ignoranța umflată ca la tot omu după formula două părți prostie la una de fericire, tot dai de ciulini. Vorba aia din bătrâni: când e să ai ghinion și-n pizdă dai de cuie.

‘Oricat de departe meri, tot acasă te întorci. Nu-i așa?’

‘Drept mă Cezare. Nici eu n-am mai fost pe la mama pe-acasă de-atât amar de vreme că nici nu-mi aduc aminte ce gust are zama de tăiței. Mi-i dor de cotoarele alea ce ramaneau când îi tăia. Mi le ținea întotdeauna pentru mine. Mâncata-i vreodată?’

‘Când am fost copil. Mie mi le țânea buna deoparte. Îmi aduc aminte și-acum mirosu lor. Mi-e greu să-i desenez fața, îi văd mâinile pe făcăleț întingând foaia aia și aruncând cu faină pe masă. Îi văd vînele sub mânecile suflecate. Vai ce ni-ai băgat în cap mă Vasile! Hai futu-le mama’n cur de mitici, că nu mai ajung la tren.’

‘Auzi mă Cezare, ia dă-i in pizda măsii de prostani. Merem până la mine în Pantelimon să-mi iau niște haine și o luăm amândoi spre casă. Știi să conduci? Băgăm amândoi, și la condus și la benzină și mâne dimineață mâncăm la mama acasă. Ce zici?’

‘Bă Vasile, bine zîci! Așe facem. Da, auzi? Ne duce Dacia asta-ta pâna acasă?’

‘Băi glumețule, da ce crezi că conduc eu aci? Ne-am luat noi doi de demult, da dacă nu-i dăm prea mult în gât, ajungem numa bine. M-o dus până acum și m-o mai duce și de-aci încolo.’

‘Numa să reușim s-o băgăm în-antâia mă Vasile, num-atâta!’

‘Stai numa să vezi!’ zice Vasile al meu și-i fute una la schimbător de să sperie trii mașini in juru nostru.

You might know her for the Pata Pata song! This one is from her early days when she was one of the few South African singers to play in front of white audiences. She left South Africa and was refused re-entry until the fall of Apartheid when Mandela asked her back.

I like this song because of the really visceral interpretation.

Începută acum prea multe luni, uitată în dulap printre facturi, contracte și bonuri de consum….
Ruginită la fel ca felul în care vorbesc. O poveste fictivă despre reîntoarceri. Asemănarea cu personaje reale este pur întâmplătoare…

Nu știu ce m-a făcut să mă sui în primul taxi întâlnit. Nu prea știu nici de ce m-am întors. Poate cei 10 ani trecuți de când am plecat de acasă, poate nostalgia dealurilor unde mi-am petrecut copilaria. Poate vina prea multor convorbiri telefonice ce-ți schimbă vocea-n scâncete, lipesc mațele de coloana și-ți umplu gâtul de muci.

***

Unșpe ore-n avion am cugetat la cât de schimbata va fi fiind țara mea. Sau prietenii mei. Cațiva știu de mine. Vreo doi îmi trimit bancuri pe care le ințeleg din ce în ce mai puțin sau mă fac să râd din ce în ce mai rar.

Nu-i vina bancurilor. Spuse dupa cateva Ursus și ore lungi de povești, sunt sigur ca m-ar băga sub masă. Acum, nici nu-mi aduc aminte gustul de Ursus. Îmi aduc aminte că e rece. Și că e mai bun vara, sus la Motoare. Poate o mai fi și acum. Sigur pentru studenți cu vise-n gat si pantaloni rupți în cur e mai dulce decât ar fi pentru mine acum.

Mă simt bătrân. Îmi trece repede. Roata aia de branza de pe scaunu din față de care fug de câteva minute mă mănâncă prea des și mă enervez. Închid jocul și văd că pot trimite mesaje la alți pasageri. Cine dracu trimite mesaje? Eu n-am primit niciodata nici unul.

***

Taxiul în care m-am suit e o Dacie veche. Pe taximetrist îl cheama Vasile. Îmi place numele. Sună foarte românesc. Mă intreb dac-ași fi ublat prin lume dacă m-ar fi chemat Vasile.

‘Hi, my name is Vasile!’

Decid că omul meu e mai statornic. Mai bine așa. Văd că nu e genul care colecționează copaci verzi pe gâtul oglinzii. Nu e fumator. Nu cred că mă lasă să fumez. N-o fi voie oricum.

‘Încotro?’ mă întreabă fața din retrovizoare. Omu are mustață dar nu se vede în oglindă. S-aude însă-n voce, după ce termina de pus întrebarea, când limba-i trece iute peste vârful firelor. Un foșnet scurt.

‘La Gara de Nord, vă rog!’ îmi dau drumul la glas sfios după prea multă vreme. Îmi pare că am sunat un pic a Ardelean. Îmi ascund rânjetul, Vasile nu.

‘Mă cheamă Vasile, pe-acasă mi să zâce Sile. De une ești de fel?’

‘Cezar, și-s din Sebes.’ îi raspund, și-mi place cum sună Cezar din Sebeș. N-am mai fost așa precis de prea multă vreme. Ceva din glasu lu’ Sîle al meu, mă face să știu din-ainte că nu tră să intru în alte detalii.

‘Apoi sântem vecini că i-os din Răhău.’ zice râzând cu gura largă până la cer, de parcă n-o mai vazt un Ardelean de 10 ani. Râdem împreuna.

‘Taica-mio-i din Răhău!

În cinci minute de la aeroport suntem în coada unui șir lung de mașini, parcă toate parcate una după alta. Așteptăm bag seama feribotul din Baneasa să ne treacă calea ferată ce duce la Fetești să putem ajunge iute în centru. Așteptăm degeaba. Stabilim că Sile îl știe pe taică-mi-o. Cică or fost la scoală împreună.

Bun așa. Suntem împinși de trafic jumate de masină în fată. Mai mult nu se poate. Că ni-or intrat 2 in față. La fiecare palmă înaintată băgăm amândoi un Doamne-ajută și înjurăm zdravăn vreo doi tâmpiți.

‘Îi mâncă-n cur’ îmi zice Sile. ‘Parcă pe banda mea-i mai bine.’ Un Audi mare aproape ne loveste. ‘Morții mătii! Of, of și Doame-ajută!’ râde de parcă căldura din asfalt nu-i afectează creieru.

‘No las că pân’ disară, tot ajungem cu voia lu Dumnezău!’ zic eu. Nu cred în voia Lui, dar îi prea greu să-i explic unui Ardelean cum că io mi-s agnostic. În plus, așe să cuvine să răspunzi pe la noi. Îmi place să vorbesc așa. Îmi pare că alte dați când îmi adaptam engleza la accentul din alte țări. Primele vorbe parcă vin dintr-un televizor, înghițit de memorii. Râd în sine și mi se pare artificial, dar îmi trece repede și uit de mine. Cuvintele parcă au fost acolo de când lumea. Înșiruirea lor în fraze nu mai e aceeași ca altădată, dar asta nu-i bai.

Vreo doișpe Doamne-ajută mai târziu vine și dovada că BAC-u a trecut de mult.

‘De când n-ai mai fost pe-acasă?’ mă întreabă Vasile.

Îmi ascund rușinea în barbă și învățăm împreună din nou pluralul la câteva cuvinte împotmolite în cenușă de țigară. Nimic grav, niște stâlpuri, strade, canale…

to be continued… maybe….