Writing

Tuesday, February 14th, 2012

This is feedback for me

Below, you can tell your friends you read something you liked

În căutarea unei voci pierdute

Începută acum prea multe luni, uitată în dulap printre facturi, contracte și bonuri de consum….
Ruginită la fel ca felul în care vorbesc. O poveste fictivă despre reîntoarceri. Asemănarea cu personaje reale este pur întâmplătoare…

Nu știu ce m-a făcut să mă sui în primul taxi întâlnit. Nu prea știu nici de ce m-am întors. Poate cei 10 ani trecuți de când am plecat de acasă, poate nostalgia dealurilor unde mi-am petrecut copilaria. Poate vina prea multor convorbiri telefonice ce-ți schimbă vocea-n scâncete, lipesc mațele de coloana și-ți umplu gâtul de muci.

***

Unșpe ore-n avion am cugetat la cât de schimbata va fi fiind țara mea. Sau prietenii mei. Cațiva știu de mine. Vreo doi îmi trimit bancuri pe care le ințeleg din ce în ce mai puțin sau mă fac să râd din ce în ce mai rar.

Nu-i vina bancurilor. Spuse dupa cateva Ursus și ore lungi de povești, sunt sigur ca m-ar băga sub masă. Acum, nici nu-mi aduc aminte gustul de Ursus. Îmi aduc aminte că e rece. Și că e mai bun vara, sus la Motoare. Poate o mai fi și acum. Sigur pentru studenți cu vise-n gat si pantaloni rupți în cur e mai dulce decât ar fi pentru mine acum.

Mă simt bătrân. Îmi trece repede. Roata aia de branza de pe scaunu din față de care fug de câteva minute mă mănâncă prea des și mă enervez. Închid jocul și văd că pot trimite mesaje la alți pasageri. Cine dracu trimite mesaje? Eu n-am primit niciodata nici unul.

***

Taxiul în care m-am suit e o Dacie veche. Pe taximetrist îl cheama Vasile. Îmi place numele. Sună foarte românesc. Mă intreb dac-ași fi ublat prin lume dacă m-ar fi chemat Vasile.

‘Hi, my name is Vasile!’

Decid că omul meu e mai statornic. Mai bine așa. Văd că nu e genul care colecționează copaci verzi pe gâtul oglinzii. Nu e fumator. Nu cred că mă lasă să fumez. N-o fi voie oricum.

‘Încotro?’ mă întreabă fața din retrovizoare. Omu are mustață dar nu se vede în oglindă. S-aude însă-n voce, după ce termina de pus întrebarea, când limba-i trece iute peste vârful firelor. Un foșnet scurt.

‘La Gara de Nord, vă rog!’ îmi dau drumul la glas sfios după prea multă vreme. Îmi pare că am sunat un pic a Ardelean. Îmi ascund rânjetul, Vasile nu.

‘Mă cheamă Vasile, pe-acasă mi să zâce Sile. De une ești de fel?’

‘Cezar, și-s din Sebes.’ îi raspund, și-mi place cum sună Cezar din Sebeș. N-am mai fost așa precis de prea multă vreme. Ceva din glasu lu’ Sîle al meu, mă face să știu din-ainte că nu tră să intru în alte detalii.

‘Apoi sântem vecini că i-os din Răhău.’ zice râzând cu gura largă până la cer, de parcă n-o mai vazt un Ardelean de 10 ani. Râdem împreuna.

‘Taica-mio-i din Răhău!

În cinci minute de la aeroport suntem în coada unui șir lung de mașini, parcă toate parcate una după alta. Așteptăm bag seama feribotul din Baneasa să ne treacă calea ferată ce duce la Fetești să putem ajunge iute în centru. Așteptăm degeaba. Stabilim că Sile îl știe pe taică-mi-o. Cică or fost la scoală împreună.

Bun așa. Suntem împinși de trafic jumate de masină în fată. Mai mult nu se poate. Că ni-or intrat 2 in față. La fiecare palmă înaintată băgăm amândoi un Doamne-ajută și înjurăm zdravăn vreo doi tâmpiți.

‘Îi mâncă-n cur’ îmi zice Sile. ‘Parcă pe banda mea-i mai bine.’ Un Audi mare aproape ne loveste. ‘Morții mătii! Of, of și Doame-ajută!’ râde de parcă căldura din asfalt nu-i afectează creieru.

‘No las că pân’ disară, tot ajungem cu voia lu Dumnezău!’ zic eu. Nu cred în voia Lui, dar îi prea greu să-i explic unui Ardelean cum că io mi-s agnostic. În plus, așe să cuvine să răspunzi pe la noi. Îmi place să vorbesc așa. Îmi pare că alte dați când îmi adaptam engleza la accentul din alte țări. Primele vorbe parcă vin dintr-un televizor, înghițit de memorii. Râd în sine și mi se pare artificial, dar îmi trece repede și uit de mine. Cuvintele parcă au fost acolo de când lumea. Înșiruirea lor în fraze nu mai e aceeași ca altădată, dar asta nu-i bai.

Vreo doișpe Doamne-ajută mai târziu vine și dovada că BAC-u a trecut de mult.

‘De când n-ai mai fost pe-acasă?’ mă întreabă Vasile.

Îmi ascund rușinea în barbă și învățăm împreună din nou pluralul la câteva cuvinte împotmolite în cenușă de țigară. Nimic grav, niște stâlpuri, strade, canale…

to be continued… maybe….

Comments

comments

Powered by Facebook Comments